Revolcadero

Îmi desenez un dreptunghi orizontal pe buza de sus. Mă simt tare fericită când mă uit în oglindă pentru că simt eu însămi.

Şi fără legătură cu alineatul de mai sus, părăsesc acest blog. Nu mai vreau să scriu pe internet. La revedere.

Pentru aprecieri şi înjurături, aveţi aici: thecreatrix09@gmail.com.

But All I Want is To Take Madonna Hoooome

Poza asta este făcută ori de Florin, ori de Miss Deianeira, ori de Utopian, nu mai ştiu, că eram beţi.

Jezebel şi Nebunul

Jezebel începu să scrie un mail, în timp ce asculta “Four Rusted Horses” de la Manson, pe care ea îl traducea “Şasă cai frumoşi”.

From: jezebel_the_bitch <jezebel_the_bitch@gmail.com

To: <nebunul_cu_cruce@gmail.com>

Date: Tue, Oct 21, 2009 at 15:07 PM

Subject: fără tine

mailed-by: gmail.com

Dragul meu,

Vroiam să îţi spun că strange infatuation seems to grace the evening tide. Nu ţi-am arătat asta niciodată numai de’a dracu, pentru că sunt o olteancă mândră şi cu nasul pe sus.

Şi tu simţeai la fel, las’ că ştiu eu.

Amuzant este că şi tu ai jucat aceeaşi carte a idioţeniei şi a mândriei şi am trecut unul pe lângă altul în viaţa asta degeaba, prea fricoşi ca să ne dăm mâna şi să unim scârboasele noastre suflete. Stăteam şi mă gândeam la mine, de ce am renunţat. Pentru că nu vreau să fiu o toantă fără nici o şansă, vreau să fiu femeia care cere un foc şi 10 bărbaţi sar să îi aprindă ţigara. Aia vreau să fiu eu.

Nu o fată proastă pentru care tu eşti o ploaie ce cade, torenţial, într-o fântână arteziană.

Insuportabilă imagine.

Jezebel

Credits: la comentariul 16.

Sondaj cu poveşti

 

Povestea lui Imogen nu este suficient de credibilă, deci nu am pus-o în sondaj.

Doi Eroi la Ceas de Seară

După lupte seculare care au durat 26 de ani, am găsit bărbatul ideal şi muierea ideală.

Deci ladies and gents, Mike Patton, despre care am mai vorbit. I-am făcut  poze cu aparatul meu dar animalul se mişca într-una pe scenă, aşa că pozele mele au ieşit neclare. Dar mulţumită prietenului meu, internetul, pe care îl urăsc, am făcut rost de aceasta imagine. Jur că nu am găsit nici una in care americanul să nu scoată limba, să nu arate ca un nebun sau să nu se prostească.

Sunt absolut îndrăgostită de el, aşa, ca de la pulime la geniu. Geniu de ăla nebun care a avut 100 de proiecte şi de formaţii, cea mai importantă fiind Faith No More, şi a devenit iconic. Şi hai nu săriţi, că mintenaş pun şi sursa pozei in primul comentariu. Revenind, domnul Eclecticiune e cel mai frumos bărbat pe care l-am văzut in viaţa mea. Şi la 41 de ani arată mai bine decât la 25. Şi pentru că este aşa talentat, îi iertăm micile escapade, gen se scuipă cu publicul sau se prinde cu mâna de ….

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Următorul personaj este Chloe Sevigny, despre care am mai vorbit, de asemenea, că sunt batrână şi mă cam repet. Joacă  în filme “arthouse” şi este cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o in viaţa mea. Naturaleţea unui corp de femeie, nu de schelet, combinat cu micile “greşeli” nereparate prin liposucţii şi solare o califică drept perfectă, în ochii mei. Şi chiar dacă e in fundicul gol, nu e vulgară. Mi-a plăcut inclusiv in “Boys Don’t Cry” unde interpreta o ţărăncuţă cu păr decolorat şi care lucra la o fabrică, unde cântărea spanac.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Acesta a fost postul de azi. Iar domnişoara autoare de mai jos speră ca într-o zi să facă poze la fel de bune. Iar dacă vă uitaţi mai bine, puteţi observa că nici nu ştie să îşi calce draperia, deci multe şanse pe lumea asta nu are .

Motherfucker-ess

Dragă cititorule,

Ştiu că am un blog cu mult trafic şi multe discuţii pe care tu il vezi comercial, ştiu că de bun simţ este să ai un blog cu literatură de sertar pe care nu o citeşte nimeni şi mai ştiu că acuma e trendy să spui că nu te interesează comentariile, dovedind prin asta ce om de calitate eşti tu.

Da, în viaţă, eu gândesc în termeni de succes şi ştiu cât de jignitor ţi se pare să fii un om de genul ăsta.

Da, mă bucur că lumea mă citeşte şi mă bucur că lumea apreciază “The Creatrix” şi ştiu că ţie ţi se pare grosier că mă bucur de lucruri atât de mărunte.

Dacă nu îţi place de mine, te rog să te indepărtezi, pentru că nu (mai) am nevoie de tine. Promit să îmi găsesc oameni asemeni mie, să stăm în cerc şi să povestim despre cât suntem de extraordinari.

Da, eu lucrez foarte mult la Imogenele mele şi îmi pun tot sufletul acolo, deci nu accept jigniri sau comentarii de căcat. Dacă nu îţi place, eu te înţeleg şi sunt sigură că există alte bloguri unde tu te poţi simţi ca acasă.

Da, în viaţă, pe mine mă interesează banii, lucrez pe foarte mulţi bani, la fel cum mă interesează şi frumuseţea fizică, machiajul, hainele şi pantofii. Ştiu că probabil prietena ta umblă nemachiată şi cu haine urâte, cum a învăţat în occident, că aşa este subtil, să nu ieşi in evidenţă prin felul în care arăţi.

Într-o crâşmă, eu nu sunt aia care citeşte poezii într-un colţ, ci aia care vorbeşte oamenilor la masă.

Deci dragă cititorule, îmi pare rău că nu sunt femeia subtilă din visele tale tale. Data viitoare, promit că voi face tot posibilul ca să te satisfac.

XXY

O chema Imogen şi era cea mai frumoasă femeie din orăşel. Sub fustele ei,  popoare vroiau să se ascundă şi să se uite la neoane.

Deşi avea o înălţime medie, noaptea, bărbaţii o visau  gigantă, ca in piesa celor de la Rolling Stones, o visau cum doarme cu capul pe un parc, cu spatele pe o stradă şi işi desface picioarele, unul pe o casă şi celălalt pe biserică şi în picioare poartă cizme cu tocuri înalte.

La 25 de ani, Imogen s-a căsătorit. Bărbatul bărbat şi femeia femeie, voluptoasă şi maternă, care îi va face copii, aşa cum a lăsat Dumnezeu, şuşoteau babele. Bărbaţii din micul orăşel de munte au inghiţit in sec şi s-au intors la casele lor, să se ocupe de nevestele lor grase, care îi creşteau pe copii lor obraznici, făcuţi, vorba filmului “Trainspotting”, to “replace themselves”.

Şi aşa au trecut câţiva ani. Nimic deosebit nu s-a intâmplat în aparenţă. Ştim cu toţii că oamenii căsătoriţi sunt mereu fericiţi. Ei nu au probleme.

Dar într-o zi, soţul lui Imogen, căutând ceva ciocan, dă de nişte cărţi hai să zicem…interesante. Se aşează pe fotoliu, le răsfoieşte şi începe să transpire.

- Ce pula mea sunt fazele astea?

Imogen abia ajunse acasă de la şcoala unde preda.

- Ce mama dracului sunt cărţile astea? “Gender Confusion”, “The Psychological Diagnosis of Gender Identity Disorder”, “Sexual Differentiation and Neurobiology”, “How To Deal With Two Gender Issue in the Same Body” şi îi trânti cărţile pe pat. Cu asta te ocupi tu in loc să imi faci copii? Aşa ceva citeşti tu?

- Te rog, nu vorbi aşa cu mine. E treaba mea ce fac.

- Imogen,  tu nu ai probleme de gender. Tu eşti femeie sută la sută, ţi-e clar?

- Nu şi in creierul meu.

- Poftim? Cum adică nu şi in creierul tău?

- Tu nu ştii nimic despre chestiile astea, spuse Imogen.

- Nici nu vreau să ştiu şi dacă te mai prind cu astfel de prostii sub pat am să îţi sparg faţa, nenorocito! Ia te uită, frate, asta imi mai lipsea!

-  In creierul meu nu mă consider complet femeie. Niciodată nu m-am considerat per total femeie. Nu pot, pur si simplu nu pot. Şi nu am voie să citesc despre asta? E dreptul meu să mă cunosc. Nu greşesc cu nimic, e viaţa mea şi citesc ce consider eu. Vreau să ştiu de ce mi se intâmplă lucrurile care mi se intâmplă.

- Te bat de te omor! Ce-i cu porcăriile astea?

Imogen incepu să plângă.

- Ce să inţeleg, măi, din poponăriile tale? Asta este o boală! Acuma îmi explic multe lucruri, mama dracului de curvă! Petreci cot la cot cu bărbaţii,  te duci pe stadion, bei bere, citeşti FHM şi te uiţi la poze cu curve, fraternizezi cu colegii mei de muncă, te pişi la bărbaţi, eşti extrem de prietenoasă cu profa de geografie, dormi la ea sâmbetele şi duminicile. ASTEA IN LOC SĂ IMI FACI MIE COPII!

-  Tu ştii cât sufăr din cauză că vorbeşti aşa cu mine? Ştii cât mă doare?

- Şi dă-mi dracului ce ai in mână. Ce-i asta? şi soţul citi cu voce tare “Invitaţie la Teatru: “Rocky Horror Obsession Show” pe 24 octombrie, la orele 19.00, la Tranzit House Cafe, Str. Bariţiu, Nr. 16, în Cluj Napoca.” Ce-i asta?

- E o piesă de teatru.

- Ce fel de piesă de teatru?

-  Nu se ştie ÎNCĂ despre ce este. Invitaţia este de la Lorena Lupu, o prietenă de a mea, care joacă în piesă şi care m-a invitat. Teatru de avangardă.

- Nu te duci la niciun teatru! Crezi că mai am încredere in tine să te las singură la Cluj, după ce mi-ai dovedit ce curvă ordinară eşti? Ţie nu avangardă îţi trebe, ţie iţi trebe un popă ca să îţi scoată din cap prostiile şi să te pună pe o cale mult mai dreaptă.

Şi Imogen dădu să plece. Soţul o apucă de păr pe Imogen şi îi trase câteva palme “Curva dracului ce eşti, zii, i-o tragi profei de geografie? De aia nu mai faci sex cu mine?”

Femeia plangea.

- Scoală-te de acolo! Scoală-te că trebe să mergem la popă. Eu îţi ofer un cămin creştinesc şi tu îţi baţi joc de mine?

Unele chestii din viaţă ne dau peste cap.  Sunt lucrurile alea care ne zdrobesc şi ne fac să îngenunchem. Teribilă umilinţă.

Cât de tare ne iubesc cei apropiaţi când descoperă că suntem pur şi simplu altceva? Că ieşim din decor şi ne “murdărim” cu diversitate. Teribilă murdărie.

Exact asta se intâmplase cu Imogen. Care zăcea pe covor, brutalizată, în faţa unui soţ care se pregătea probabil pentru a doua tură de palme tradiţionale care “să o aducă pe calea cea bună”. Teribilă cale, într-adevăr.

Imogen se sculă de pe jos şi prima palmă pocni dureros pe faţa soţului. Apoi încă una. Apoi un picior in burtă. Începu să îl lovească cu picioarele, urlând o chestie pe care o ţinuse în sine secole şi acuma ieşea afară “Ce crezi, că dacă fizic eşti bărbat, mă simt o secundă sub tine??! Mama dracului de cretin!”

Şi continuă cu furia de pumni şi picioare, care in niciun caz nu aparţinea evelor născătoare de prunci. Apoi îşi luă geanta şi plecă afară.

- Un bilet de tren la Cluj-Napoca, vă rog frumos, zâmbi ea.

A fi sau a nu fi. Şi mereu am spus că atunci când nu ştii exact ce eşti şi eşti pe cale să afli, de fiecare dată când aşa ceva se intâmplă, Hamlet scapă craniul din mână.

Iconia şi Bisericonia

Deci eu nu iau lepşe, nu pun reclame, nu susţin pe nimeni, nu am blogroll, sunt o individualistă nenorocită. Dar totuşi, pentru că Hubba este fratele meu, voi scrie despre muzică. Şi cum nu imi place să vorbesc la persoana I, ci să povestesc prin personaje morbide inventate manu propria, pardon, brainia propria, there you go with the new story I invented.

Iconia şi Bisericonia

Iconia şi Bisericonia erau două gemene siameze aşa cum vedeţi în videoclipurile lui Manson. Natura le crease lipite una de alta în zona umerilor (erau umăr lângă umăr) şi chiar dacă o operaţie putea să rezolve problema, părinţii, creştini fervenţi, le-au spus doctorilor că aşa le-a făcut Dumnezeu pe fete, aşa vor rămâne şi servus.  Cine sunteţi voi, şpăgarilor, să vă băgaţi în divina intervenţie? Şi doi, dacă s-ar fi băgat fierăstrăul între ele, familia nu ar mai fi primit pensie de handicapat.

Fetele au crescut mari şi au auzit că este un festival de muzică duhovnicească la Sziget, prin August. Aşa au citit ele la PiticiGratis.com şi evident, au crezut. Nicio problemă, că oricum toată lumea crede ce se scrie pe blogul ăla, sub deviza “Jur că aşa este! Am citit la PiticiGratis!”

Când au ajuns, şi-au dat seama că nu tare umblau pe acolo oameni cucernici şi nici coruri de călugări cu aţa de borcane la brâu. Aşa că s-au dus la cârciuma HVG, la prima gaşcă de tineri veseli. Este foarte nasol să fii lipit de cineva, astfel că dacă una mergea mai repede, o smucea pe cealaltă.

-Bună ziua. Aici este Festivalul de Muzică Duhovnicească?

-Nu! Aici e concert Prodigy. Uite cum zboară sticlele de bere! Şi sticlele de vin! Şi păpuşa gonflabilă zbrrr pe o dugheană.

-Şi ce aveţi in buzunare?

-Droguri. Noi ne dăm droguri.

-Şi de unde le procuraţi?

-De la negrii din faţa de la Auchan.

-Doamne fereşte, îşi făcură cruce sincron bisericoasele. Droguri de la supermarket?!

Aşa că, lipite cum s-au născut, s-au dus la altă gaşcă care avea arborat un curcubeu:

-Bună ziua. Aici este Festivalul de Muzică Duhovnicească?

-Nu, aici este gaşca homosexualilor. Aşteptăm concertul celor de la Scissor Sisters.

-Doamne, fereşte! se cruciră sincron siamezele. Aţi putea şi voi să faceţi ceva pentru sufletul vostru, de exemplu, dacă aţi vorbi cu un părinte cu har deosebit, ca părintele Porfirie, să îl rugaţi să vă ajute.

-Da, spuse cel mai în vârstă dintre ei, îmi şi imaginez reacţia preotului “Ce-i asta, fiul meu? Cum adică te f… în cur?”

Toţi homosexualii râdeau, aşa că fetele s-au dus la altă gaşcă, Iconia trăgând-o pe Bisericonia, pentru că Iconia era mai iute de picior.

-Bună ziua. Aici este Festivalul de Muzică Duhovnicească?

-Nu, fetiţo, spuseră obezii americani adunaţi în faţa scenei, cu plase de la McDonalţ. Acuma cântă Placebo, au zis ei.

Aşa că fetele au lăsat totul şi au asistat la cel mai frumos performance din viaţa lor. Grasul de lângă ele, plin de maioneză pe tricou, îşi şterse lacrimile: “Ziceţi voi dacă băieţii ăştia nu cântă precum îngerii din cer”.

În timpul piesei, se intâmplă ceva. Fetele simţiră cum sunt luate pe sus de o forţă nepământeană, care opera cu mici explozii. O energie divină, mult mai bună decât aia duhovnicească, puse stăpânire pe ele. Se simţeau mai bune, mai înţelegătoare şi mai presus de orice, mai UMANE. Nu mai erau atât de religioase, erau oameni. Oameni din carne, sânge, iubire, afecţiune. Şi greşeli. Mai ales greşeli. Că din ele suntem făcuţi cu toţii. Şi fetele simţiră că nu mai e nici timp, nici spaţiu, ci doar renaştere iar sub ele se cutremura pământul.

După ce piesa se sfârşi, fetele plecară, fiecare în direcţia opusă.

Separate.

I Love This Shit!

In curând voi face 27 de ani şi voi sufla in 27 de lumânări negre. Aş vrea să fac un super chef.

Evident că toată lumea poate veni cu ideile sale, cu dorinţele sale, cu originalităţile sale, cu electricităţile sale, cu dresden doll-ismele sale, cu aparatele sale de pozat. Eu cred în ideile oamenilor. Mereu am crezut in ele. Mereu mi-au plăcut ideea de petrecere mai deosebită deşi sunt ele aşa de rare sau aşa de imposibile sau cvasi-imposibile. Dar asta imi place mie. Asta îmi doresc eu. Nu faze de bun simţ, mâncăm fursecuri, bem un pahar  de vin şi povestim ”cum a fost la munte” sau “să vezi ce a păţit ieri soţia la bancă”.

Povestea lui Hornette

A fost odată ca niciodată o prostituată indie care se numea Hornette. Fiind indie, se deosebea de alte curve comerciale şi de doi lei gen Curvette, Belle de Jour sau răposata Damă cu Camelii.

Hornette era one of a kind, era curva de lux care avea fobie de Mall şi de fiecare dată când se ducea acolo, avea sentimentul acela deranjant de chiloţi care intră în fund. Ea nu se simţea bine la Mall şi pace. I se părea că acolo respiră toată comercialitatea umană şi acest lucru o omora. Colegele ei de breaslă îi spuneau “Fată, la Mall mă simt ca acasă, aici lucrez, aici fac sport, aici mănânc, aicia merg la piscină” iar ea le spunea  ”Voi nu vă daţi seama ca asta e ideea, să vă simţiţi ca acasă, să găsiţi tot ce vă trebuie, ca să scoateţi cât mai multi bani din buzunar?”

Hornette credea in teoria conspiraţiei.

Şi in inexistenţa organizaţiei Al Quaeda.

Şi într-o lume fără maşini, numai cu biciclete.

Hornette, din 100 de poze făcute cu aparatul digital, le ştergea mereu pe alea comerciale.

Hornette era foarte frumoasă şi foarte bună in meseria ei şi nu vroia să renunţe la ea, era căutată de tot felul de bogătaşi care nu se ridicau la indiness-ul ei, of, ce trist. De asemenea, Hornette nu le inţelegea pe suratele ei cu sprâncele tatuate, veşnic ne-preocupate de cultură şi nu îi înţelegea nici pe miliardarii ruşi care cheltuiau averi cu nişte fete proaste care nu ştiau nimic despre Tibet, decât că era ceva film cu Brad Pitt.

În lumea sexului pe bani, Hornette era o neînţeleasă.

Odată, într-un hotel scump se auzi noaptea “Concert la Radiohead îţi trebe ţie? Ţi-am cumpărat cadouri de zeci de mii de euro şi concert la Radiohead îţi trebe ţie? De asta te fut eu? Să te duci să vezi pe un poponar cum cântă despre disperare şi singurătate??”

“…”

“Hornette, de ce îmi faci tu mie viaţa amară?”